Adrian Călin este un poet român născut la data de 10 iulie 1987 la Piteşti;

Licenţiat în Teologie al Universităţii din Piteşti.

se făcea că urcam pe o scară rulantă
strada se învârtea ca un carusel
cântau trei elefanţi într-o fanfară
iată carevasăzică un vis recurent
m-am trezit cu şosetele ude
cea stângă indica nordul,
am aprins lumina,
am crezut că e joi
deasupra mea moartea îşi sărbătorea ziua de naştere
purta şoseta mea dreaptă pe cap
- şi eu care o căutasem atâta- .

Remus Eduard Ştefan

Studii:

2003 – Universite de Picardie Jules Verne;

Licenţiat în Psihologie la Universitatea Bucureşti.

Redactor la Gherila Urbană.

Totul mi s-a tras de ieri, când mi-am făcut curăţenie prin sertare în timp ce căutam ceva. Am dat de „Comment voyager avec un saumon”. Deasupra trona reperul: Paris, Grasset, 1997. Umberto Eco. O pagină A4 xeroxată şi pătată de cafea în colţul de jos. Un eseu care la vremea lui îmi fusese recomandat de o minuată profesoară. Nu-mi amintesc să fi recitit textul, în schimb mi-amintesc perfect valul de plângeri şi de controverse stârnite pe marginea lui. Ştiţi, unul dintre lucrurile care-ţi atrag atenţia mai degrabă prin popularitatea reacţiilor stârnite decât prin popularitatea conţinutului..

Şi n-aş fi citit textul dacă titlul, bată-l vina, căzut în mâinile mele ca un fragil porumbel rănit la picior nu-mi cerea cumva ajutorul. Bun, am apucat hotărâtă pagina, mai mult smotocind-o de parcă o singură atingere zdravănă m-ar fi scăpat de îndoială. Ştiţi, unele texte dintre acelea pe care le vrei citite dintr-o dată. Bun, hai să-i dau o şansă mi-am zis, deşi gândul îmi era la…

Dar s-o luăm cu începutul.

„Cum să înfrunţi noile tehnologii. Cum să nu utilizezi telefonul portabil”.

Aşa suna titlul eseului lui Eco. Nici n-am apucat prima strigare, că mi-au şi intrat în scenă soldăţei în uniforme (idei, clişee, trimiteri la…etc) ce-mi dădeau de zor să mă gândesc mai departe de …”telefonul portabil” lui Eco. Şi reţineţi anul în care fusese scris: 1997. An în care se asculta la greu Fun Factory. Şi aşa m-am trezit făcând mici paralelisme. De când n-are omul activitate, parcă vă şi aud. N-am spus că n-aveţi dreptate. Dar…

Zic: Dacă aş lua eu „Telefon portabil” lui Eco din ’97, pe fundal de muzica disco şi l-aş aşeza în prezent lângă „Facebook si Twitter în 2010, pe fundal de drum and bass. Dacă aş face tot posibilul ca textul lui Eco din 97 să aibă toate asemănările din lume pentru lumea de azi. Să spunem altfel. Dacă textul lui Eco avea să prevadă prezentul trăit acum.

M-am gândit la termeni goi, îmbătaţi de lipsă de sens ori direcţie… Na, ce mai contează. La termeni ca – „activismul” nonactiv via Fakebook, Adicţia postării superfluu a propriei vieţi, Transformarea vieţii de zi cu zi într-un show maxim în plină şi directă desfăşurare, show fără pereche, live, „reality-show online” sau- Roadmovie în spaţiul intim ONLINE.

Spaţiul Intim Online? Adică un fel de separeu, ascuns după paravan în care se desfăşoară /se povesteşte viaţa unui individ sau mai multor indivizi, în speţă în ceea ce priveşte reţelele de socializare electronice: FaceBook, MySpace, Twitter, YouTube, blogspot.com, etc. Precum şi micile spaţii jucăuşe care ne nasc graţie invitaţiei nevinovate, scrise dedesubstul unui text atitudinal care te invită să comentezi. Acest „Comentează”, „părerea ta contează”, „scrie-ne, tu faci realitatea!” ca bun instrument de menţinere a interacţiunii, a dialogului permanent între sufletul celui ce crează şi sufletul celui ce povesteşte mai departe, sufletul cititorului sau utilizatorului ţintit spre fidelizare, hipnotizare. Pentru că în acest separeu, construit cu atenţie de membrii ce iau parte la festin, (festinul POVEŞTII AICI ACUM), există câte un…. fiecare. Acest fiecare tinde să-şi (s)pună/ posteze povestea lui şi numai a lui în timp real, manifestând iluzia şi credinţa că şi alţii pot împărtăşi laolaltă cu el bucuria festinului. Că şi alţii se pot bucura împreună cu el la sărbătoarea aflării unei noi tendinţe. Că şi alţii, îi pot afla preferinţele, că şi alţii au acces la povestea lor aici acum. Tocmai acest capriciu isteric îl forţează pe ….fiecare să îşi cosmetizeze existenţa, să-şi transforme discursul zilnic într-unul spectaculos, care-i cuantifică treptat viaţa, imaginea, existenţa, popularitatea. Mai mult. Care-i explică identitatea, rolul, sensul. Bun, fără a mă mai gândi la alte lucruri, venite din teama de a mă dedica prea mult acestui ….separeu, acestui spaţiu Intim Online –J.I.O- am zis să supun atenţiei mele textul cu pricina. Prin ’97- anul în care mulţi partizani şi adepţi ai J.I.O. de azi aveau doar 13 ani, precum subsemnata acestor rânduri-rândurele-pe la taste ies afară- maestrul U.E. (nu uniune, ci măiestrie de stil, adică Umberto Eco) a pus de-un text (teribil de fertil mai ales interpretărilor ce se pot naşte acum) în timp ce se afla în oraşul iubirii, la Paris. Imaginaţi-vă un domn a cărei prezenţă camera unui biet operator e nevoită să accepte comenzi ca uşor, opreşte-te, înaintează stop- cadru. acum. Un bărbat înalt, matur, uşor grizonat cu privirea tăioasă. Ochi mari, (a)ţintiţi asupra lumii din jurul lui. Ochi în care poţi citi dulcea compasiune faţă de întreaga umanitate. Pomeţi întinşi, frunte brăzdată de câteva riduri atent accentuate, simetrice, aliniate parcă de mâinile unui arhitect. Cearcăne nobile, piele măslinie, umeri fermi, ţinută dreaptă, demnă. Mers hotărât, nas acvilin, gură intredeschisă din care ar vrea să iasă mereu… mirarea. Da. Un tip mirat de tot ceea ce este şi va fi, de tot ceea ce încă ar mai fi fost. De tot ceeea ce se năştea în jurul său la fiecare pas. Un bărbat care-i privea pe oameni sorbind în puburi şi cafenele pline de fum cafeaua din ceşcuţe de porţelan. Un om care admira cupluri –rânduri, rânduri răsfirate în prima linie a parcurilor, care-i privea pe oamenii rigizi cosmopoliţi strigându-şi cifrele de departe. Un gânditor care tocmai lua contact cu noul instrument al tehnologiei, telefonul portabil. Un ins uşor iritabil cu simţ critic la tot pasul. Un ins comun prins între telefoane. Un individ prizonier în telefoane. Deranjat şi condiţionat de telefoane. Cum să înfrunţi inevitabilul? se întreba el. În jurul lui, oamenii se transformau brusc, căpătau sclipiri ciudate în ochi. Pe măsură ce telefoanele portabile se înmulţeau, tot mai multe relaţii umane deveneau portabile. Tot mai mulţi indivizi deveneau uşor portabili. Însăşi vieţa devenise portabilă. Da, eternul apel. Eternul alo, la capătul celălalt o nouă viaţă portabilă. La început cărămidă, la sfârşit oglindă, la final condiţie sine-qua non a fericirii. Telefonul –cărămidă , telefonul feminin Oglindă-oglinjoară în care te poţi privi în timp ce vorbeşti cu consultantul tău financiar curiios în legătură cu noua ta asigurare pe viaţă.Asigurare portabilă. Cu credit portabil. Şi semnături, răspunderi portabile. Înainte de a ajunge la conceperea micuţului J.I.O, prin intermediul internetului şi mobilului care au mers mână în mână, acest ins de mai sus de întreba încă de atunci: Să ne temem de J.I.O.?

Imaginaţi-vă. Stând în tramvai, ori în metroul acela parizian, frunzărind ziare în care se tot vorbeşte de situaţia economică a ţării. Imaginaţi-vă femei elegante însoţite de copii creţi şi deşucheaţi, în blugi Levis Straus. Arabi îmbrăcaţi în haine subţiri pe vreme capricioasă, femei care-şi rezervă sieşi crâmpeie de putere prin intermediul telefononului portabil. Da, începutul feminismului atroce, al independeţei. El, telefonul mobil.

Ni-l imaginăm pe sir Eco în mijlocul acestui început de libertate, în mijlocul acestor extensii date gurilor. Dacă maşina este extensia picioarelor, atunci telefonul portabil este extensia gurii? Cum a născocit sir Eco soluţia salvării de „mobility”? (te ştie lumea, că eşti chiar şi atunci când nu eşti)

Cum a intuit el fiecare filigran de teamă, de adicţie, de intoleranţă, de fărădoarşipoate…. acum ori niciodată să dăm roată-n ţară prin spiţele telefonului mobil? Stând aşa, într-una din zile, obosit de atâtea întrebări, sir Eco se aşază la masă şi scrie primele notiţe pe marginea ideii despre „mobility”. Nu se joacă cu … cuvintele. Încă de la început schiţează un imperativ „Cum să înfrunţi noile tehnologii. Cum să nu utilizezi telefonul portabil”. Nu numai că textul e delicios şi suscită upgradări, readuceri în prezent, în planul noii lumi instalate- JIO- dar iată că textul la 13 ani de la „Keep using your mobile!” devine „Keep using your private life on Facebook”. Agăţ aici textul original după care voi da drumul unui cover, ceva mai light vizavi de Fakebook-ul de azi. Asemănările celor scrise mai jos cu lumea de azi a micilor reţele electronice de socializare este pur întâmplătoare. Ştiţi ultima frază cu care se închide pamfletul de cele mai multe ori… Prea mult text în text, nu-i aşa?

Iată ce gândea Umberto Eco când împlineam 13 ani, cu 4 ani înainte de a avea primul meu telefon portabil:

Nimic mai uşor decât să ironizezi utilizatorii telefonului portabil. Totuşi trebuie ştiut cărei categorii îi aparţin.

În primul rând vin handicapaţii (chiar uşor) constrânşi să fie permanent în legătură cu mediul sau serviciul de ambulanţă. Lăudată fie tehnlogia care le-a oferit acest instrument salvator. Urmează cei pe care sarcinile profesionale îi obligă să răspundă la apeluri urgente (căpitani de pompieri, medici de ţară, transplantatori de organe în aşteptarea unui cadavru proaspăt). Pentru aceştia portabilul este o necesitate trăită fără bucurie.

În al treilea rând cuplurile ilegitime. Este un eveniment istoric să poată primi apelul partenerului clandestin fără ca familia, secretara sau colegii rău voitori să-l intercepteze. E suficient ca ea şi el (sau el şi el sau ea şi ea, alte combinaţii eventuale îmi scapă) să ştie numărul. Cele trei categorii sus menţionate au tot dreptul la respectul nostru: pentru primele două acceptăm să fim deranjaţi la restaurant, la cinema sau la o înmormântare; în ceea ce priveşte adulterinii, ei sunt în general, foarte discreţi.

Urmează alte două categorii cu risc (mai mult al lor decât al nostru). Mai întâi cei ce nu pot călători fără să schimbe frivolităţi cu părinţii sau prietenii pe care i-au părăsit. Dificil să-i condamni: dacă nu ştiu să se bucure de momentele de solitudine, dacă nu ajung să fie interesaţi de ceea ce fac în acele momente, dacă sunt incapabili să savureze depărtarea după apropiere, dacă vor să-şi afişeze vidul ca pe un stindard, ei bine, toate astea ţin de resortul psi. Ne plictisesc, dar trebuie să le înţelegem atitudinea interioară, să-i mulţumim cerului că suntem diferiţi de ei şi să iertăm (fără să ne lăsăm în voia unei bucurii luciferice că nu le semănăm pentru că ar însemna că dăm dovadă de orgoliu şi lipsă de compasiune).

În ultima categorie găsim- alături de cumpărătorii de false telefoane mobile, în partea inferioară a ierarhiei sociale- pe cei care doresc să arate public că sunt solicitaţi permanent, consultaţi pentru afaceri urgente de mare complexitate; conversaţiile pe care ni le impunem în trenuri, aeropoarte, restaurante, privind delicate tranzacţii monetare, profile metalice niciodată livrate, cereri de scăderi de preţuri la un stoc de cravate şi multe altele care în mintea utilizatorului telefonului dau foarte „Rockfeller”.

Or, diviziunea claselor este o mecanică abominabilă: parvenitul degeaba câştigă enorm de mulţi bani, stigmatele atavice proletare îl vor trăda la utilizarea tacâmurilor de peşte sau prin atârnarea unui sfânt la bordul jetului său particular; de aceea nu este niciodată primit la ducesa de Guermantes (şi rumegă de ce, ştiind că are un vapor lung cât un pod).

Aceşti oameni ignoră faptul că Rockfeller nu are nevoie de portabil, fiindcă posedă un secretariat imens. Potentatul nu este obligat să răspundă la fiecare apel. Dimpotrivă. El nu este pentru nimeni. Chiar în partea cea mai de jos a scării directoriale, cele două simboluri ale reuşitei sunt: cheia de la toaleta privată şi secretara care spune: „Domnul director este în şedinţă!”

Astfel cel care îşi exhibă portabilul ca pe un simbol al puterii îşi declară de fapt disperarea condiţie de subordonat, constrâns să fie permanent la ordinele subadministratorului delegat, chiar când iese la plimbare, condamnat (pentru a-şi câştiga existenţa) să-i urmărească zi şi noapte pe debitori, persecutat de bancă în ziua comuniunii fiicei sale. A arbora acest tip de telefon, înseamnă că arată că nu ştie nimic din toate acestea, înseamnă a-ţi ratifica implacabila marginalizare socială.

Iată cum acest (FB)I detector de identităţi disparate via internet, via sky….(nu degeaba programul comunicării iuţi şi lungi, Skype are legătură cu cerul) crează fenomenologia obţinerii de apreciere constantă prin această cerere permanentă de confirmare „Îţi place” sau nu, like /dislike. De fapt dislike e o capcană prin care tu eşti sedus să apreciezi constant, imediat orice. În final totul. Nimic nu suportă nimic. Totul este apreciat, declarat, expus, pus pe tavă în vizor. Nimic nu este nimic. Totul e apreciat. Supus evaluării. Evaluarea, datul notelor, trecerea de admis respins, de controlul filtrului, acestui like, gate-keeping like dislike se transformă în calupi de publicitate, în bani, în economie care circulă. Nimic nu este nimic. Totul se consumă prin like/dislike. Totul se cumpără prin i like. Totul se primeşte. Totul se acceptă prin I like. Credinţa tronează I like. Iubirea cere I like. Ura se exprimă prin I like, confruntarea se sfârşeşte prin I like. Totul place. Nimic nu suportă nimic. Nimicul pe sine se place. I Like devine unica filozofie, unicul crez, unicul simţământ. Cultura aprecierii la tot pasul. Neocultura aprecierii, recunoaşterii oricărei prezenţe curioase de existenţa şi visele tale, oricărei fiinţe dornice de apreciere constantă şi imediată..

Prin urmare, cel ce îşi exhibă graiul, doleanţele, cunoştinţele, datele via Twitter ori Facebook ca pe un simbol al puterii îşi declară de fapt disperarea….disperanta condiţie nefericită de subordonat într-o lume populată de subordonaţi ce sunt constrânşi să fie pe placul şi la ordinul maselor, găştilor, mulţimii inexistente, în fapt…amorfe.

Cel ce-şi exhibă viaţa cu atâta lejeritate şi o face astfel pretinzând că-şi căştigă onoarea, se înşală. El este condamnat să-şi urmărească chiar şi în ceasurile libere şi intime debitorii- acei oameni răspunzători cu „I Like it!”

Deja instaurat regimul aprecierii imediate, se nasc mici consumatori de plăcere din ce în ce mai greu de satisfăcut. Vom deveni astfel indivizi în căutarea plăcerii oriunde va fi. Izolarea de neplăcere, de dezaprobare, de dislike ne va încorseta, prin urmare vom fi sclavii, (dacă nu am devenit deja) a cât mai multor plăceri imediate.

Sclavii unor fericiri create, falsificate, plasticizate.

Sclavii nefericiţi ai fericirilor ce vin din plăcerile toate acumulate.

Vom avea ca testimonial miliarde şi miliarde de plăceri duzină pe care ni le vom împacheta cu atenţie în bagajul imediatei noastre vieţi, uitând (cum altfel) de veşnicul nostru infinit. Adică de veşnicul nostru opt, opt, opt, chemaţi de alţi optari întinşi la soare, în aşteptarea tuturor acelora care nu se vor mai lupta pentru atâtea şi atâtea inutile şi obositoare plăceri imediate.

Data naşterii: 21 octombrie 1984;

Naţionalitate: română.

Studii: 2006-2008: Universitatea de Stat din Piteşti, Facultatea de Stiinţe Socio-Umane, Specializarea Jurnalism.

Din 2008 până în prezent: redactor colaborator la ziarul ARGEŞUL.

Poetul nu este erou şi nici profet. Numele lui este numele tuturor şi se numeşte nimeni. Nu cântă cântecele nimicului. Dar nimic din ceea ce nu are nume nu-şi însuşeşte şi îşi pierde identitatea la preaplinul de existenţă.

Se spune că nimicul nu există deoarece nimicul nu există. Se mai spune că nu se poate să existe.

Atunci să tăiem şablonul existenţei şi ce rămâne? Fără existenţă ar fi la fel ca şi cum, încă, am avea-o.

S-a inventat nimicul din preaciocnirea de cuvinte. Şi, el există tributar cuvintelor, pentru că, vedeţi, nici cuvintele nu demonstrează o certitudine în privinţa propriei lor existenţe.

Nimeni devine personalizarea nimicului. Desigur că se poate spune la fel de bine şi despre inexistenţa lui nimeni, cu diferenţa că nimic este lucru, în timp ce nimeni este persoană.

Poetul nu e poet.

Poetul este inginer. El gândeşte cuvintele ca pe o structură care să fie solidă ori ca pe o maşinărie care să nu se strice. Poetul este arhitect deoarece face un plan pentru o construcţie de cuvinte pe care ulterior o zideşte; el este şi zidar. Şi zugrav pentru că o zugrăveşte. Poetul este medic. El caută să vindece toţi oamenii, începând de la suflet. Este învăţător, căci învaţă omenirea întreagă fără să ceară răsplată.

Poetul este agricultor, apicultor şi acrobat.

Poetul este nimeni şi mai este şi căluţul de cositor din această poveste.

De lângă mine
pornește întrebarea
eului meu
nu fața
nici fața
auz neluat
în seamă
privire.
În ansamblu.
Continuu  u.